Vis  tăcut

Când  mor  şi  îmi  parcurg  în  grabă  propria  mea  viaţă  îndărăt,

îmi  apar  gingaşe  făpturi  a  oamenilor  scumpi.

Îngustă  îmi  va  fi   poteca,  un  şarpe,

care  se  încolăceşte  în  faţa  mirelui.

Se  îngustează  cu  fiecare  pas.

Şi  oameni  trecuţi  de  mult îmi  vor  

atârna  din  coroanele  copacilor,

la  fel  ca  cele  mai  dulci  fructe  pietrificate.

O  aurie  corabie  va   tremura  în  frunzişul  cu  o  mie  de  ochi.  

Şi  deasemenea  una  pe  fundul   râului:

mai  aurie  ca  faţa  mea  râzândă  şi  speriată.

Ce  este  de  ales,  va  ştii  piciorul  ezitant

Ce  se  deschide,  ochii  nu  vor  vedea.

Ce  va  rămâne,  sunt  amintirea  despre  despărţire,

dureroasă  uşurinţă  pentru  totdeauna.

Aceasta  mi-a  murmurat  un  vis  instantaneu,

care  m-a  cuprins  ziua,  când  soarele  era  sus.

El a  presărat  seminţe  ale  nestăvilitului  şi  veridicului.

El  cânta  cu  vocea  mamei:

"Zăpada  străluceşte  pe  mâna  mea  şi  nu  se  topeşte.

Miracole  mă  înconjoară  ca  puternici  brazi.

Fugi  şi  tu  la  mine,  micuţo.  Vino  înapoi.”

Şi  vibra  în  somn  ca  de  la   cântare

gura  mea  amară  plină  de  cuvinte  de  nespus!

Poezie   tradusă  din  lb. germană   în   lb.  română  de   Daniel  Pop